Despre Revelion

Cuvântul “revelion” este un termen de origine franceză, réveillon, un derivat de la réveil și se traduce în română prin cuvântul „veghe”. Având în acest context ca înțeles: „ospățul de la miezul nopții”.

Paharnicul Constantin Stamati notează în dicționarul de neologisme, publicat la Iași în 1851, faptul că prin cuvântul „revelion” se înțelegea “cina după bal, mai ales la anul nou”.

În prezent, cuvântul „revelion” este folosit pentru a desemna petrecerea care are loc în noaptea datei de 31 decembrie spre 1 ianuarie. Denumirea veche a termenului de revelion, era „Îngropatul Anului Vechi” și nu era altceva decât un ceremonial funerar al antichității geto-dace menit să celebreze moartea și renașterea în variantă simbolică a primului zeu al omenirii, Anul. Putem afirma atunci că după 1 ianuarie intram într-un an nou, întinerit.

Conform lui Ion Ghinoiu, autorul cărţii „Zile şi mituri”, asemănător divinităţii, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte în decurs de 365 de zile. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou este unul ritualic, împărţit de Revelion în două părți: perioada dintre Crăciun şi miezul nopţii de 31 decembrie şi ultima parte până la Bobotează. În prima parte, timpul se degradează: noaptea se măreşte, frigul se întețește. Apoi își face apariția solstiţiului de iarnă, Soarele începe să urce pe bolta cerului iar ziua să crească puţin câte puţin, „cu cât sare cocoşul pe pragul casei” sau „cu cât se mişcă puiul în găoacea oului”.

Potrivit distinsului profesor George Baciu și director al Casei de Cultură Domnești, sărbătorirea Anului Nou de către babilonieni a fost consemnată încă din timpul regelui Gudeia. În jurul anului 2400 î.Hr., în cele 11 table ale eposului Ghilgameş, care vorbesc despre mese opulente, la care oamenii beau must, bere şi suc de struguri.

La romani, după calendarul vechi, Anul Nou începea la 1 martie şi cel vechi se termina la 23 februarie. Abia în anul 153 î.Hr. se fixează la Roma, oficial, data Anului Nou la 1 ianuarie. După căderea Imperiului Roman de Apus, data oficială a zilei de Anul Nou se schimbă. În Imperiul Roman de Răsărit, ciclul sărbătorilor de iarnă era prefaţat de Brumalia, care dura 24 de zile: începea la 25 noiembrie şi se încheia la 17 decembrie. După Brumalii urmau Saturnaliile, celebrate între 17 şi 23 decembrie, zile dedicate zeului Saturn. În această perioadă se organizau petreceri însoţite de jocuri, se jertfea în mod obligatoriu porcul, se făceau daruri reciproce cu sens ritual de jertfă şi se ofereau seminţe pentru a invoca fertilitatea.

După o săptămână de la Saturnalii urma cea mai vestită sărbătoare în lumea romană: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicată lui Ianus, cel cu două feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului. Fiecare zi era petrecută diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimiteau daruri, se petrecea sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume. Ziua a doua era dedicată petrecerilor în familie. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicată alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi, entuziasmul şi plăcerile se potoleau treptat, iar în a cincea zi se relua activitatea obişnuită.

Obiceiurile păgâne ale sărbătorilor romane de iarnă, al căror nucleu era format din Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţă popular şi în Dacia. În zilele noastre se mai păstrează şi practici specifice Calendelor lui Ianuarie: uratul de viaţă lungă şi noroc (Pluguşorul, Semănatul, Sorcova şi Vasilica din dimineaţa Anului Nou). Sărbătorirea Anului Nou cu mare bucurie, urări, daruri și petreceri este un obicei cunoscut tuturor popoarelor europene.

Esența acestei sărbători rămâne bucuria și speranța cu care omul trebuie să întămpine cumpănă dintre ani, celebrând un nou ciclu mai bun și mai fertil decât cel anterior.

Sursa imagini: GOOGLE IMAGES